Asta chiar ca...pune capat!
Acum te înteleg si mai bine: tot timpul stresata si cu gândul la ziua de mâine; probabil te întrebi: "Oare ce surprize ne mai aduce ziua de mâine?" sau "Oare ce gafa mai face sotul meu?"
...nu prea mai am cuvinte!
Dar pt sotul tau nu este acesta un stress? Cum se simte el cu atâta nesiguranta în jurul lui?waw!
Te înteleg acum de ce vrei sa "evadezi"! Nu cunosc pe nimeni care ar putea suporta o astfel de situatie!
În astfel de momente nu stiu ce sa spun, doar ca sunt alaturi de tine virtual, mai mult...nu mai am cuvinte! :(

Moon, l-am ales fara prea multa gindire, doar ca tot ce alesesem inainte era luat deci mi-am spus ca un cuvint oarecare in engleza are mai mari sanse.
Pai nu prea tine ideea cu asteptarea deoarece m-am convins de N ori pe parcursul celor 5 ani de casatorie ca sotul meu este un mare fraier mai ales pe plan financiar.Are functia de director financiar dar de banii lui si-a batut mereu joc si continua la fel.
Una din gafele lui monumentale anterioare casatoriei a fost sa-i dea cumnatului 60.000$ imprumut fara nici un act, parte economiile lui, parte imprumutati la banca.Asta l-a dus la o gaura neagra financiara si psihica pentru vreo 7 ani.Dupa tot felul de complicatii a mai ramas sa recupereze 20000$ cind tipul a divortat si si-a luat talpasita.Stiind ca e un mare ecscroc si-a ascultat totusi sora acum vreo 4 ani cind individul a revenit la Mtrl si a reluat relatii de prietenie cu individul.Acesta incepuse sa-i redea din datorie dar in final a obtinut totul inapoi de la sotul meu si un mic surplus, cica pentru o investitie din care amindoi vor profita.Imediat dupa s-a redespartit de sora sotului meu si a devenit din nou de negasit.Actualmente e mort.
Ei bine iata ce investitie face sotul meu acum:
Un prieten l-a impins sa investeasca la bursa intr-un singur stoc: toate economiile(80 000$) plus vreo 50 000$ de la banca.Cica vor face un milion in scurt timp.De atunci au trecut 8 ani pe parcursul caruia mai tot timpul stocul a costast jumatate din cit a platit sotul meu.O data avea ocazia sa cistige 200 000$ vinzind, dar bunul prieten l-a impiedicat amintindu-i ca ei vizeaza milionul...Cind eu am incercat sa judec cu el situatia in ideea vinzarii mi-a spus "sa nu ma joc cu capul lui".Ei bine cel putin de 3 ani cei 4500$ pe luna venit nu ne ajung nici pentru nevoile de baza deoarece jumatate se duc pe datorii bancare.Actualmente nu detinem decit actiunile
de valoare in continuare mult sub pretul de cumparare si 100 000$ datorie la banci.Locuim in chirie si ne stresam de unde sa mai imprumutam bani ca s-o ducem la capat cu viata de zi cu zi.Cind am fost cu sotul meu la medic acum 2 ani si l-am auzit cerind o reteta de tranchilizante ca sa-l ajute sa faca fata stresului financiar si celui de a avea un bebelus, mi-am spus:"pina aici".Nu mergem la medic pentru probleme financiare, trebuie in schimb rezolvate.Solutia?Falimentul personal.Sintem iertati de datorii si o putem lua de la 0.Consecinta?Acele actiuni vor fi confiscate daca nu le vindem noi inainte.Ori sotul meu prefera sa se streseze inca cu -100000$ si problemele financiare de fiecare zi asteptind ca promisiunea prietenului sa devina realitate.Eu nu mai pot tolera aceasta iresponsabilitate.Viata noastra de zi cu zi este de o mare banalitate daca nu chiar o pseudodrama in fond datorita interventiei acelui prieten in planurile financiare ale sotului meu.
Ce parere aveti?

Nici o problema!:) Oricui i se poate întâmpla!

Ce mai face Pierre?:) Care sunt spiritele prin casa?:(

Sa auzim numai de lucruri bune!- cel putin eu asta as vrea sa aud de la tine! :)

Draga gianna iti cer scuze, raspunzind mesajului tau te-am confundat cu dulceatza(se pare ca ea are 17 ani).Am verificat asta dupa ce am postat.Numai bine.

Draga gianna,
eu imi revad copilaria cu mai multa atentie de cind am si eu un copil.Odata ca vreau sa evit greselile parintilor mei si pe urma ca sa ma inteleg mai bine.Din una din cartile de psihologia copilului am aflat ca este o mare povara pe umerii lui sa afle intr-o zi ca parintele lui "s-a sacrificat" pentru el.Mai toata lumea din anturajul meu a avut de a face cu aceasta afirmatie din partea mamei.Inainte chiar sa citesc asta am simtit ca o astfel de afirmatie nu este genuina.Mai multe surse de speciaitate mi-au confirmat ca este parte din tendinta mamei de a-si manipula copii,
de a-i convinge ca ii sint indatorati.Eu sper sa imi mentin atitudinea de a da tot ce pot mai bun copilului meu fara sa ii cer sa ma rasplateasca intr-o buna zi.In fond este mama care a decis sa aduca un copil pe lume si sa-l creasca(exista posibilitatea adoptiei, daca ti se pare un sacrificiu sa-l cresti).O mama cu adevarat buna(cred ca rar exista) se simte rasplatita zi de zi doar de prezenta copilului si nu are nevoie sa ii descrie la un moment dat renuntarile personale .La ce bun?Copii vin pe lume ca sa primeasca de la parinti si sa fie in stare ca la rindul lor sa ofere acelasi lucru copiilor lor.Sentimentul unor datorii de platit fata de proprii parinti ii le ia din energia necesar construirii propriului destin.Mai ales in adolescenta si faza tinara de adult avem nevoie sa ne simtim complet liberi de a ne trasa calea in viata.In aceasta etapa multi parinti devin un obstacol considerabil in calea copiilor lor.Mai toti parintii vor sa conditioneze ce profesie vor acea copii lor, cu cine se vor casatori ,locul geografic in care vor locui.Ori nu exista lucru mai de pret in viata decit libertatea de alegere.Rolul parintilor trebuie sa se limiteze la iubire neconditionata si suport
in ceea ce copii lor au decis pentru ei insisi.Ori parintii isi cenzureaza copii in numele iubirii.Deseori in spatele acestei iubiri se ascunde o mare doza de egoism.Este insa foarte greu sa descoperi in timp util ca parintii tai sint egoisti si inaintea binelui tau pun in fond binele lor.Mai este cineva pe forum care crede ca parintii sint persoanele cele mai susceptibile de a-ti distruge viata?
Te felicit gianna ca esti pe acest forum la o virsta asa frageda, 17 ani?Sper ca ceea ce citesi aici sa-ti fie oarecum de ajutor.Eu la virsta ta nu am avut posibilitati prea vaste de a ma ilumina.Am trait mari confuzii de una singura.Numai bine, pe curind.

Nu este "intr-adevar roz", dar eu sunt o fire optimista sau asa m-a invatat viata sa fiu, adica optimista.
Intr-adevar, eu nu am fost crescuta intr-un astfel de mediu, dar... nici roz nu pot spune ca a fost! De mai mult de un deceniu, mama afirma ca a acceptat casatoria doar pt mine, sa am un camin.- si nu uita(la trecut) sa-mi scoata okii tot timpul (ca pt mine a stat ea casatorita, nu ca ar fi vrut sa se recasatoreasca, dar vroia sa scape de o povara-tata) Dar am considerat ca acestea sunt doar VORBE spuse la nervi!
Eu multumesc si raului ca exista in viata mea. si din el am de invatat cate ceva!

GANDESTE "ROZ" SI VIATA TI SE VA PAREA MAI FRUMOASA SI MAI USOR DE ÎNFRUNTAT!:)

Se pare ca sint un caz dublu nenorocos pentru ca nu am avut nici tata nici mama cum trebuia din cauza neintelegerilor dintre ei.Am citit pe undeva ca intr-un cuplu cu probleme copilul mai mare care este obligat sa intervina de mic in problemele parintilor ajunge sa fie privit ca oaia neagra a familiei.Desi pina foarte de curind am fost de partea mamei in fond visam mai mereu sa fiu adoptata.Imi doream enorm o oaza de liniste si normalitate.Sotul meu a avut de a face cu violenta in familia lui de foarte mic.Tatal lui il rupea si pe el in bataie.La ora actuala (si dintotdeauna) o ridica pe mama lui in slavi ca cica si-a sacrificat viata pentru copii ei.Eu cind aud astfel de afirmatii mi se face greata.Tatal lui il lega de pat ca sa-l bata mai bine iar maica-sa nu a facut nimic remarcabil sa-l scape.(era si ea batuta si aruncata de acasa...dar eu nu mi-as lasa copilul batut nici chiar de tatal lui).O prietena a trecut prin violenta familiala alaturi de parintii ei si de asemenea isi adora mama.Respectiva mama, nu a realizat ca fiica ei de 16 ani e insarcinata (desi locuiau impreuna) decit cind a inceput travaliul.
Dupa nastere i-a impus sa-l dea la adoptie.Astazi fiul ei are vreo 14 ani si ea habar nu are pe unde este.Ceva nu este in regula nici cu mamele care sint batute de soti si-si folosesc copii drept bodyguarzi.Mama il ameninta pe tata ca atunci cind fratele meu o sa creasca o sa-si primeasca pedeapsa.Oribil!
In sfirsit sper ca tu nu ai lucruri prea grele de reprosat mamei tale si totul este intr-adevar roz acum.

:( Moon, citesc si crede-ma , sunt alaturi de tine! Este foarte greu! Am trecut si eu prin perioade cand mama nu a fost alaturi de mine si, iti spun sincer, am reusit SA SUPRAVETUIESC, pentru ca eram la un pas de a-mi pierde mintile, doar datorita CREDINTEI. Eram in perioada examenelor (bac si admitere la facultate) si petreceam noptile rugându-ma! Ma rugam plângând în hohote; nu mai puteam, simteam ca-mi pierd mintile. Numai credinta m-a salvat! Sa nu cumva sa crezi ca spuneam pe-de-rost anumite rugaciuni, ci ma rugam din suflet, cu cuvintele mele; ma rugam la Dumnezeu sa-mi lumineze mintea si sa-mi indrume pasii spre calea cea dreapta, sa-mi dea putere sa trec peste situatia grea in care ma aflam, sa nu ma mai afecteze asa mult indiferenta persoanelor apropiate.
Acum totul este calm, mama si-a revenit demult si incearca sa recupereze ceea ce nu a facut in acea perioada!
Sper din tot sufletul sa va fie bine pe viitor, tie si bebelului tau:)

Draga Moon, -îmi place cum suna! :)

Poate ca într-adevar este vb de "afaceri" la mijloc. Poate este nervos, încordat, poate chiar vrea sa puna pe picioare cât mai repede acea "investitie". Ai rabdare! Gândeste-te la ce este mai bine pt Pierre! În fond si la urma urmei, Pierre este totul pt tine si atâta timp cat lui îi este bine, cred eu ca asta conteaza cel mai mult pt tine!
Roaga-te la Dumnezeu sa-i lumineze mintea sotului tau!- vei vedea ca te va asculta!:)

Învata sa transformi lucrurile negative în lucruri pozitive!;)

"fara prea mari pretentii" mda trebuie sa te hotarasti daca vrei sa traiesti prin prisma copilului tau si a sotului tau sau sa-ti traiesti viata :rolleyes:

dulceatza.....si eu am crescut intr-un mediu asemanator...sotul meu,in schimb e un tata bun....de asta si atatea rezerve in privinta divortului....iar in casa e liniste atata timp cat eu sunt la dispozitia tuturor...fara prea mari pretentii...

eu am trait experienta parintilor mei..dintr-o familie instarita cu o pozitie sociala aproape de varf...in toti anii in care au fost casatoriti s-au certat mereu nici eu nu stiu ce i-a tinut impreuna pana acum...poate doar gura lumii.Desi tata a dat prima data in mama cand aveam eu vreo 3-4 ani tin minte si acum...bine se intampla frecvent si ma faceau sa plang mereu..si acum am 17 ani si cand aud lucrurile pe care si le spun si felul in care unele rude incearca sa ma manipuleze de parca as mai avea 3 ani mi se face greata.Iti spun sincer ca cel mai mare vis al meu e ca ei sa se desparta si sa plec undeva departe cu mama.Nu mi-e rusine sa spun ca imi urasc tatal si ca nu suport nici macar sa-i aud numele.Asa ca desparte-te acum cat mai e timp sa-ti continui viata

se intampla ceva miraculos....iubesc...iubesc pe altcineva...si iubirea asta imi tine scut tuturor celorlalte neimpliniri...e bine?e rau?....nu stiu...stiu doar ca sufleteste renasc pe zi ce trece......acum inteleg altfel viata mea...inteleg ce si unde am gresit....am gresit mult in momentul in care iubind am cerut in schimb acelasi lucru in aceeasi masura...de aici si au inceput necazurile mele....cand realitatea nu a aratat exact ca in visele mele s-a prabusit totul in jurul meu...pretentiile crescand,cresteau si nemultumirile...of.....acum incerc s-o iau de la inceputul inceputului....incerc sa invat sa iubesc......va multumesc ca ati fost langa mine.......blacklotus....ce sa zic....desi mi-ar placea sa cred ca ar mai fi vreo sansa....simt ca suntem la "fundul sacului"...cred ca i-ar place asa o surpriza...dar mai cred ca s-ar bucura mai mult sa fie altcineva in locul meu.....hai sa privim inainte,vrei?hai sa sa nu mai facem din barbatul iubit un zeu caruia sa-i aducem ofrande peste ofrande......tinem legatura...pa,pa

[QUOTE][i]Originally posted by alianna [/i]
[B]Suntem casatoriti de peste 10 ani,avem un copil de 6 ani...singura noastra problema(de la care deriva celelalte sute de mii de problemute)este ...ca nu ne potrivim ,deloc,am ajuns pana aici datorita compromisurilor (pe care l-am facut eu)am obosit,sincer,ma simt ca intr-un labirint sau mai bine ,cerc vicios...a avut cineva din voi vreo experienta asemanatoare?stie cineva solutia salvatoare...acea solutie care nu raneste pe nimeni?relatia de cuplu este la pamant,comunicare-aproape nula,rel intime...ocazionale si fiecare cu gandul aiurea(de dragul artei)....se mai poate numi asta casnicie??? [/B][/QUOTE]

Instrainarea duce la asa ceva, lipsa de comunicare chiar si prin gesturi si sentimentul izolarii din orgoliu face singuratatea in doi mai apasatoare...

Divortul este solutia cea mai oficiala, dar autoeducatia acolo unde exista permeabilitate salveaza de multe ori prietenii si casnicii...

Este gresit din start ca femeia sa preia gospodaria. Statul la bloc nu necesita mari eforturi, deci "tacit" gospodaria este impinsa-preluata de catre femei... Dar el, EL ce face...?

Inca din tinerete trebuie sa deschidem ochii: daca eu stiu sa cos-gatesc-fac curat-spal etc el de ce nu stie...? CE fel de femeie l-a crescut, o cenusereasa...?!

Sau invers, in domeniul sexual, unde se "zice" ca el este mai experimentat decit ea...Faptul ca el sta si asteapta rasfaturi si masaje NU-l face decit un timid, un barbat adevarat este prin definitie un Don Juan dar monogamia se invata, nu se mosteneste...:)

Casatoria de proba...? Orice prietenie cu sex este o mica casatorie de proba, incercare cu succes in capatarea experientei de mai tarziu... Dar daca trebuie sa te mariti cu primul iubit/deflorator nu stiu nici eu, nu prea cred din experienta vazutelor si auzitelor, am avut si eu fete ptr-prima-oara insa de la asta pina la mariaj legal "de proba" este chestie de Prenuptial, adica acel contract stabilit cu avocati despre adevaratele functii dintre soti...:)

In Romania institutia Casatoriilor este fie o meserie de inavutire, fie o experienta obisnuita, o data ce statul nu creaza acele infrastructuri matrimoniale etc este chiar un risc sa-ti vinzi sufletul pe citeva compromisuri care nu te duc, ca fata, nicaieri...

Ce-as putea sa-ti spun. A fost foarte greu. Am trait atatia ani cu gandul ca nu-as putrea trai fara el. Imi era frica tot timpul sa nu-l pierd, motiv pentru care trebuie sa recunosc ca eram destul de geloasa.
Oricum dupa discutii, lacrimi, si inca cateva probleme in familie (exact in aceea perioada tatal meu a facut un infarct deosebit de grav care a necesitat ulterior o operatie de bypass) am hotarat ca cel mai bun lucru este sa divortam. A fost un divort de comun acord a decurs relativ bine fara martori si prostii de genul asta.
Imediat ce am bagat divortul sotul meu s-a mutat, dar au fost cateva zile in care stateam seara si povesteam, plangeam amandoi, dar am hotarat ca era mai bine asa. Pe parcurs au mai fost cateva tentative de impacare din partea lui. Eu nu am spus nu, dar am pus conditia sa o luam efectiv de la capat. Nu puteam sa uit pur si simplu, plus de asta trebuia sa-mi recastig increderea din nou in el. Dar el a spus ca el nu poate asa si cam asa s-a terminat.
Evident ca am avut parerei de rau, este imposibil sa nu ai. Au fost momente cand plangeam fara oprire, insa date fiind problemele cu tatal meu nu am avut suficient timp sa analizez ca intr-adevar se intampla. Apoi m-am gandit ca daca bunul Dumnezeu va vrea sa fim din nou impreuna asa va fi.
Am avut si momente in care am regretat pasul facut, m-am gandit ca poate eu am fost de vina ca nu am incercat totul, dar gandindu-ma la modul in care traiam, am ajuns la concluzia ca e mai bine asa. Stii, daca dupa patru ani am ajuns asa ce s-ar fi intamplat dupa 8, sau 10. Evident daca as fi avut copiii probabil as fi incercat mai mult. Consider inca ca toti meritam o a doua sansa fie ca ea consta intr-un divort si apoi gasirea altui partener, fie intr-o reimprospatare a relatiei existente, a unui nou inceput, caz care ar fi ideal. Din pacate nu se poate intotdeauna, asa cum a fost in cazul meu. Cateodata stau si ma gandesc ca nu voi fi in stare sa o iau de la capat alaturi de un alt om. A fost greu, si acasa oriunde ma uitam era cate un lucru care sa-mi aduca aminte de el. Insa acum sunt linistita cat decat. In goana de a-i face lui pe plac, de a fi femeia perfecta din toate punctele de vedere am uitat de mine. Atata timp cat eu nu m-am respectat ca om evident ca nici el si probabil nici altii nu au facut-o.

M-am gandit putin la tine zilele astea si m-am gandit sa-ti dau un sfat. O sa vezi tu daca merita sau nu sa-l pui in practica.
Incearca daca ai posibilitatea sa-i faci o mica surpriza sotului tau. Ma gandeam de exemplu intr-un weekend, sa aranjezi ca copilul sa stea la bunici sau la niste prieteni. Apoi sa incerci o mica escapada. In general in orase hotelurile au camera nuptiala, care este intr-adevar grozava. Eu am vazut cateva la noi in oras. Pretul era in jur de 1.500.000 lei pe 24 ore, dar merita. Poti sa inchiriezi chiar si pentru 24 de ore, ideal ar fi chiar un weekend intreg dar asta vei stabili tu. Cand e sfarsitul de saptamana il iei pe sotul tau direct de la job si fara a-i spune nimic te tuci direct acolo. Parerea mea este ca intr-un cadru de acest gen, langa o sticla de sampanie, un trandafir rosu, calea spre sufletul lui va fi mai usoara. Puteti sa mergeti si la munte la o cabana, ideea este sa fie un anumit confort, ca sa nu fiti preocupati de gatit, de facut foc, de spalat vase. Plus de asta un articol de lenjerie, eventual un masaj cu ulei de masaj pe care sa-il faci ii va aduce aminte de momentele voastre grozave. Sunt sigura ca lucrurile vor intra pe drumul cel bun, si dupa momentele intime stransi unul langa altul vei putea sa dicuti cu el. Ce parere ai?

blacklotus,povestea ta m-a intristat enorm...spune-mi,cum ai trecut prin perioada divortului?ai avut clipe cand ai regretat pasul facut?acum te-ai echilibrat?el nu s-a opus deloc divortului?ati ramas prieteni?imi vin in minte sute de intrebari dar nu vreau sa exagerez....stii,cand alta femeie este sau a fost intr- o situatie asemanatoare,am senzatia ca vad mai bine dinafara ce trebuie facut...iti multumesc mult ca mi-ai impartasit experienta ta ,si te-ai mai "aruncat"inca o data intr-un trecut atat de dureros...pa,iti doresc ce imi doresc si mie,un nou inceput...o viata linistita...si puterea de a lua de la capat...

Draga alianna,
sa stii ca am trecut si eu prin ceea ce ai povestit tu.
La mine situatia a stat cam asa.
Am fost impreuna cu fostul sot 2 ani de zile dupa care ne-am casatorit. Am fost casatoriti 4 ani iar in martie anul acesta am divortat. Din fericire nu am avut copii. Am acum 24 de ani, sunt tanara, dar mi-a lasat un gust amar casnicia.
Una peste alta vreau sa-ti spun ca m-am casatorit la 19 ani cu prima si adevarata mea dragoste. L-am iubit ca o nebuna si am facut compromisuri peste compromisuri ca sa salvez ceea ce oricum nu se mai putea salva. Nu vreau sa spun ca divortul este o solutie. Nu e deloc, e chiar ultimul lucru. Dar am ajuns sa nu mai fiu femeie. Am pornit la drum cu gandul ca va fi perfecta casnicia mea. M-am implicat, m-am pregatit sufleteste cu mult drag sa fiu sotia lui. In schimb am ajuns sa traiesc ceea ce eu consider cel mai dureros lucru: sa fii cu cineva si totusi sa fii singura. Evident poate am gresit si eu, dar eu am incercat sa discut intotdeauna. Am incercat tot felul de situatii, ma suparam eram trista, dar nu era omul care sa inceapa o discutie, asa ca pana la urma trebuia sa ma duc eu sa incep discutia, efectiv nu suportam indiferenta. Am ajuns sa plec de acasa de multe ori, iar dupa o jumatate de ora veneam inapoi acasa caci nu ma suna nimeni. Am trecut de cateva ori si peste faptul ca m-a inselat, dar cand a inceput sa se repte prea mult, am zis ca e destul. La urma urmei ce rost avea, eu eram singura, ma zbateam sa mai fac un ban in plus, sa mai fac ceva prin casa, sa fie bine, sa fie papica cat mai buna sa avem cate-o haina mai buna si asa mai departe. Fara insa a primi o incurajare, ci doar critici. Asa ca eu personal am zis ca e destul, eu ma chinuiam, efectiv singura. Am zis ca pot sa ma chinui la fel si daca nu-s casatorita, dar macar am liniste. Si el tragea spre casa si nu strica banii aiurea, dar eu aveam nevoie de dragoste, de afectiune, de tandrete. NU cred ca am cerut mult. Ma saturasem sa tot dau si sa nu primesc nimic. Relatia s-a racit tot mai mult, critici peste critici, nu mai facea dragoste cu mine, efectiv am urmarit pe viu aceasta "racire". Ma plimbam goala prin casa si parca eram cu blana pe mine.
Cam asta e in linii mari. Daca mai doresti sa ma intrebi alte amanunte, cu cea mai mare placere iti stau la dispozitie, important este sa ai incredere in tine, sunt sigura ca vei gasi puterea de a rezolva situatia. Eu am gasit-o si nu am gresit. La fel vei face si tu. O sa-ti mai scriu aici pe forum. O sa-ti mai dau niste sfaturi pe care eu le-am incercat, la mine nu au mers, poate insa te vei hotari ca s-ar putea sa mearga in cazul vostru. Mult bine!

Mercy de intelegere gianna si de interes.
Pierre e foarte bine, este un copil fericit si sanatos.Am sperat insa sa instalez o deplina armonie cu sotul meu inainte ca Pierre sa ajunga la virsta intelegerii.Pierre avea un an cind am decis sa-mi intrerup studiile la facultate pentru 4 luni ca sa reglez neintelegerile noastre majore.Eram foarte convinsa ca daca ma explic bine sotul meu va fi cooperant.Surpriza!Au trecut de atunci vreo 18 luni si sintem la aceeasi faza.Am discutat poate prea mult deja cu el, am tentat terapia de cuplu, am inaintat actele de divort...M-am blocat la procedurile de divort pentru ca sint anumite conditii legale pe care nu pot sa le inghit.Dinsul sustine ca singura noastra problema sint banii iar solutia sa am rabdare ca investitia lui sa dea roade.Sigur ca daca am avea bani ne-ar fi mai usor dar in primul rind pentru ca am fi mai mobili si am putea
lua pauze unul de altul.Daca am avea posibilitatea financiara eu as alege sa nu mai locuiesc cu el.Cam asta...
Mercy de sugestie HODOROGEA dar postind public dau sansa de a interveni si altora cu probleme similare.

Suntem casatoriti de peste 10 ani,avem un copil de 6 ani...singura noastra problema(de la care deriva celelalte sute de mii de problemute)este ...ca nu ne potrivim ,deloc,am ajuns pana aici datorita compromisurilor (pe care l-am facut eu)am obosit,sincer,ma simt ca intr-un labirint sau mai bine ,cerc vicios...a avut cineva din voi vreo experienta asemanatoare?stie cineva solutia salvatoare...acea solutie care nu raneste pe nimeni?relatia de cuplu este la pamant,comunicare-aproape nula,rel intime...ocazionale si fiecare cu gandul aiurea(de dragul artei)....se mai poate numi asta casnicie???

alliana .. si eu trec printr-o situatie asemanatoare numai ca la mine dureaza de..14 ani. Compromisul major l-am facut din cauza copilului. Intotdeuna a fost ceva. Ba ca e copilul prea mic, ba ca este in examene, ba ca va suferi copilul care este foarte atasat de tatal lui. Deci, dupa cum vezi, totul s-a invartit in jurul copilului si am ajuns aici, atat de departe, cu nervii in pioneze si cu sanatatea la pamant. Si ma intreb: de ce n-am divortat pana acum , cand inca mai eram tanara si-mi puteam reface mai usor viata?.Cand simti ca lucrurile nu mai merg, trebuie sa te simti ideajuns de puternica sa spui: "enough it"s enough". Acum am o varsta la care nu mai pot sa incep atat de usor o noua viata, pentru ca m-am subrezit si m-am bosorogit. Visul meu din totdeuna a fost sa am o casa moderna, aranjata dupa gustul meu, (si crede-ma ca am gust) , o familie reusita si liniste si dragoste. N-am avut nimic din toate astea sau daca le-am avut au fost inainte de casatorie si le-am pierdut casatorindu-ma. Acum e greu s-o iau de la incepuut dar pentru ca am ajuns la capatul rabdarilor nimic nu ma mai sperie. De felul meu sunt o luptatoare, deci trebuie sa inving slabiciunile, varsta si necunoscutul ca sa-mi fie din nou bine atat cat mi-a mai ramas de trait. Daca eu pot, poti si tu. Daca simti ca viata ta e un lung sir de compromisuri si ca ai facut totul ca sa merga si n-a mers, hotaraste atunci ce e mai bine pentru tine. Copilul oricum creste si crede-ma nu-ti va multumi ca te-ai sacrificat.

Gasesc ca singuratatea in 2 este mai dificila decit cea reala.De ce?Esti oarecum rupt de lume si cu cit realatia merge mai prost cu atit iti e mai greu sa evadezi, sa-ti faci prieteni sa te relaxezi.In fine e ca o boala de care trebuie sa te vindeci inainte de a te deschide spre exterior.Si eu am un baietel.Asta complica mult lucrurile.Cum sa divortezi si sa fie afectat la minim?Obstacolul cel mai mare pentru mine este ca aici esti obligata dupa divort sa lasi copilul un minim de un weekend la 2 saptamini la tata.Ori eu casatorita fiind il las foarte rar doar cu tatal lui si asta cind puiutl doarme.Deseori cind eu trebaluiesc si sotul se ocupa de Pierre
sint pe cale sa innebunesc cind constat de cita negijenta da parte.Asta aproape sub ochii mei!Cum avocata mi-a spus ca doar un nebun cu acte in regula nu e capabil sa-si ia copilul in weekend,m-a terminat.Tipa a fost categorica cu mine si am semnat o intelegere provizorie in acest sens, dar imi fdadeau lacrimile.Cum nu m-am simtit capabila de acest act "de abandon
al micutului" nu am insistat ca domnul sa paraseasca domiciliul asa cum semnasem iar acum s-au scurs vreo 8 luni si sintem impreuna.Prin august daca nu ma decid dosarul de divort va fi inchis.Intre timp am avut multe nopti albe, plinsete disperate, sint la pamint dar...nu pot sa ma misc deocamdata.
Eu am tentat tot ce s-a putut in ultimii 2 ani.Am discutat cu el pe toate tonurile, prea mult chiar.Dar mai ales am monologat caci dinsul rar se angajeaza intr-o conversatie si deseori adoarme in cind sint in mijlocul unui subiect arzator.Am incercat terapia de cuplu dar el nu are nici o vointa, a trebuit sa ne oprim deoarece era total dezinteresat.Eu am consultat 2 psihiatri, doi psihologi si vreo 3 specialisti in viata de familie si educatia copiilor.Mama a fost aici penytru 18 luni dar mai mult m-a incurcat.In cazul meu familia nu e un sprijin cind am probleme.Am mai multa incredere in sfaturile unor persoane dinafara care nu au nici o implicare emotionala.Dar nici asa nu merge.Nu toate problemele au o solutie.
Urmarea pe alta data.Mult curaj!

Sa speram ca ai putea macar sa ai parte de mama ta intr-o astfel de situatie.Eu am crescut fiind scutul de aparare al mamei impotriva tatalui.Ce n-am incercat.Odata am chemat politia, am facut reclamatii la el la serviciu, multe lucruri care nu erau de atributia mea.Am visat mereu s-o scot pe mama din acest cosmar si sa-i ofer o viata reala.In fond ar fi trebuit sa fie vice-versa.Am contribuit in mare parte la cumpararea unui apartament care a ramas nelocuit citiva ani, eu studiind in alt oras, dar mama nu s-a miscat din locul de oroare care a fost mereu casa nostra.In sfirsit tata a murit si mi-am imaginat ca mi-am recuperat mama.Nici pomeneala!Din cauza ei nu am nici parte de fratele meu pe care l-a cumparat cu tot ce a putut sa-i ofere material in detrimentul meu
si pe care l-a manipulat ca sa nu ne intelegem.I-am dat o noua sansa dupa N dezamagiri si a urmat o alta destul de fatala.Asa cum s-a anuntat inainte de a fi bunica i-am dat ocazia sa aiba grija de nepotelul ei ca eu sa-mi pot continua studiile.Cite mofturi si griji mi-a facut!A trebuit sa renunt la studii atita m-a innebunit si in final am fost amindoua acasa pentru micut pentru un an.Nici asa nu a mers, m-am ales cu o eczema la miini si dinsa se plingea de cite vase spala spre exemplu.Dar era scutita de multe alte lucruri pe care le face normal acasa la ea.Intr-o extrema mi-a spus ca il am pe diavolul in mine si ca si-a dat seama de asta de cind eram mica.Actualmente imi vine greu si cind vorbesc cu ea la telefon si nu am curajul sa-i spun nimic cind se plinge ca-i lipseste nepotelul.Se pare ca ar vrea sa se reintoarca in casa "diavolului" dupa spusele ei, dar diavolul e cam obosit.
Sper sa nu te confuzionez, dar uneori nici mama nu e ceea ce pare.

Te afli in intuneric pentru ca acolo vrei sa fii.

Eu nu te sfatuiam sa fii asemeni mie, sunt departe de perfectiune...dar de obicei suntem iubiti pentru defectele noastre, nu pentru calitatile noastre.
Vazandu-ti defectele, ceilalti se simt mai aproape de perfectiune in preajma ta, se simt superiori.

Nu sunt o persoana alaturi de care e comod sa traiesti, dar asta decide cel care e alaturi de mine, e optiunea lui daca ma suporta sau nu.

Nu mi-am propus sa tin alaturi de mine pe nimeni in special, am alte prioritati(sa-mi traiesc propria viata, de exemplu).
Eu am drumul meu, fiecare dintre noi are propriul drum, important este sa nu te abati, sa elimini factorii perturbatori.....daca poti....;)

Am vrut sa-ti atasez ceva frumos de citit, dar nu merge, poate reusesc sa ti-l trimit pe mail...

Eu sunt casatorita de cinci ani si pot sa spun ca si relatia noastra a avut urcusurile si coborasurile ei. Daca ar fi la fel in fiecare zi m-as plictisi cu siguranta.

Intrebarile mele sunt:
1. De cat timp treneaza aceasta situatie pe care tu o descrii?

2.Care sunt motivele pentru care ai ramas alaturi de acest om un deceniu?(excludem motivul no. 1 care banuiesc ca este copilul),

3.Cum l-ai suportat in cei patru ani in care nu exista inca copilul daca nu va potriviti deloc?

Daca lucrurile stau asa de prost intre voi, de ce nu incerci sa faci ceva?
Determina-l sa-si schimbe atitudinea, daca asta iti doresti, sau cauta sa analizezi la rece situatia si sa-ti faci un plan de viitor, nu are rost sa-ti petreci viata alaturi de un om care iti este indiferent, nu ai decat o viata, n-o irosi!:)

Sa stii ca in viata sunt lucruri mult mai dureroase decat un divort.

"my way or no way"intr-o casnicie???pai nu de asta am ajuns unde am ajuns????nu ar trebui sa fie "our way????mereu trebuie sa existe cineva care sa suporte "way"-ul celuilalt????????ajutoooorr!!!!cineva sa faca lumina!!!!!

Ramane sa decizi singura ce ai de facut in viitor, in fond e in joc viitorul tau, al copilului, si al sotului tau, pana la urma.

Cred ca l-ai iubit tare mult, daca ai stat alaturi de el atata timp, in conditiile date.

Eu sunt ceva mai categorica, si rar las de la mine, de obicei zic"my way, or no way" dar am marele noroc ca sunt iubita de cei ce-mi sunt aproape si ca ma suporta asa cum sunt.

Trebuie sa fii in primul rand puternica si sa stii precis ce vrei sa faci.
Pana in momentul in care iti vei dori cu adevarat sa faci ceva lucrurile vor merge tot pe fagasul stramb pe care rutina si indiferenta l-au sapat.

mda...urcusurile si coborasurile mi s-au parut si mie interesante ....pana de curand,de aia spun ca am obosit,cu riscul de a ma plictisi as alege o linie constanta si sigura,de cativa ani...acestor "valuri"li s-au adaugat rutina,indifefenta,nervozitatea,dorinta de "altceva"...motivele pt care am ramas langa el?uite ,pe langa defecte,omul are si calitati pe care nu le poti ignora ....in plus,de cate ori am vrut sa plec...s-a lasat cu tragedii si faze lacrimogene...acum s-a mai schimbat situatia,in sensul ca ...ne-am maturizat oarecum si intelegem amandoi ca ne facem rau unul altuia si...copilului...dar,e greu ,cred ca fiecare ne temem de acele efecte traumatizante ale divortului...cum l-am suportat inainte?simplu...ne iubeam si cand iubesti e usor sa fii tolerant cu defectele celuilalt(defecte care pe atunci le ascundea cu grija si cu dragoste:)))egoismul a inceput sa-si arate coltii mult mai tarziu...crezi ca nu fac nimic in sensul asta???fac!dar efectele tin cateva zile...unii nu se pot(si nici nu vor) schimba si basta!am ajuns sa incerc sa ma schimb tot pe mine ...in sensul ca pur si simplu iau lucrurile asa cum sunt ,fara sa mai cer ,in zadar,nimic de la nimeni...divortul,hmmm,cred ca e cea mai grea hotarare pe care uneori trebuie s-o iei....

flower,tu stii ca nu mi-e deajuns...dar pentru mai mult ar trebui sa apelez la un profesionist,la un consilier familial sau cum se mai cheama...inca o data,eu nu astept sa se intample minunea aici pe site.....dar,vezi,simpla comunicare e benefica....intamplarea face sa fiu departe de prieteni,rude,mama...si...un umar pe care sa plang,iar daca il voi gasi aici..inseamna ca nu s-au muncit degeaba realizatori site-ului.iti multumesc mult pt mesaje

super....va felicit,e o idee minunata,ma bucur ca a dat rezultate...intradevar comunicarea este esentiala..sa stii ca o sa incerc,o sa mai incerc sa fac tot ce este omeneste posibil...si daca nu si nu...macar am constinta impacata...

Am fost si eu in situatia ta acum cateva luni. Sunt impreuna cu sotul meu de 8 ani (dar ne-am casatorit de 1 an). Ne-am casatorit pentru ca el m-a cerut de sotie romantic, am avut o nunta ca in povesti si o luna de miere asemenea. La cateva luni de la casatorie, dupa ce disparusera deja momentele alea de fericire pricinuite de nunta, au aparut tot felul de probleme.... pe care de fapt le aveam dinainte de nunta... dar care parca se estompasera. Dupa o perioada asemenatoare cu cea descrisa de tine, mi-am luat inima in dinti si am discutat pe indelete cu sotul meu. Am ajuns la concluzia ca totusi ne iubim si am vrea sa mearga casnicia asta. Am facut un plan: am facut fiecare cate o lista cu dorinte sau mici lucruri pe care am vrea sa le schimbam la celalatlt. Pe urma am discutat listele si de 3 luni sa stii ca a dat roade solutia asta. Acum comunicam mult mai bine, de fapt asta a fost punctul forte al relatiei noastre la inceput, pe urma nu stiu exact unde s-a pierdut comunicarea.

Pentru noi faptul ca am discutat (chiar daca in momentul cand am inceput discutia ne-a fost destul de greu pentru ca ne cam indepartasem) a fost solutia salvatoare.

Sper ca ti-am fost de folos.... oricum ti-am impartasit din experienta mea pentru ca am trecut si eu prin ceva asemenator.. ca sa vezi ca nu esti singura.